E o lege sau regula nescrisa care zice ca atunci cand vrei sa iti gasesti prieten nu cunosti pe nimeni, dar atunci cand ajungi sa te cuplezi cu cineva dintr-o data apar toti. Stiu ca e stupida dar iar trec prin asta si dintr-o data ma vad inconjurata de diverse persoane care vor sa-mi intre in gratii.
Pe de alta parte exista chestia aia cu vorbitul prea mult despre cat de bine iti e pana se duce de rapa. O bifez si pe asta pe lista desi nu stiu daca numai de aici mi se trage, adica din cauza ca am deschis eu gura sau pentru ca dintr-o data cineva si-a dorit sa nu-mi mai fie bine, chiar si pentru o clipa si uite ca s-a materializat.
Prietenii incep sa-mi zica ca sunt imposibila sau mai bine zis imposibil de multumit. Imi gasesc cate o "victima" care in faza initiala pare ideala ca mai apoi sa incep sa vad ca idealul nu exista.
Nu ma intelegeti gresit, nu perfectiunea e telul ci o suma a lucrurilor de care am nevoie si printre ele unul care rupe in doua cele doua reguli cardinale ale mele. Am nevoie de un om puternic din punct de vedere psihic, mult mai puternic ca mine, ca in eventualitatea unei caderi suieratoare in gol sa aiba cine ma prinde. Am nevoie sa stiu ca poate mai mult ca mine si am nevoie ca asta sa fie evidenta in infatisarea sa, nu atat de mult prin cantitatea de muschi afisata cat prin un je ne sais qoui care sa afirme asta.
Oamenii sunt fragili si asta nu e de condamnat atata timp cat e ceva izolat sau cu o frecventa a repetitiei redusa. Nu pot sta alaturi de un om care e mai fragil ca mine, care se sperie mai usor ca mine, care e coplesitor si sufocant prin manifestarile sale.
Puterea mea se naste din puterea lui, prin osmoza de ce nu?
imaginea e de aici
